Exista foarte multe carti, articole despre parenting,
exista diferite teorii de parenting fiecare cu adeptii ei. Nu m-am
identificat, de-a lungul timpului, cu nici una din teoriile de parenting la
moda, ci am considerat ca pentru noi va fi educatia bunului simt. O data ce am
devenit parinte, tot ceea ce citisem, invatasem, cunosteam despre meseria de
parinte si despre educatia copilului au devenit chestiuni personale, pentru ca
venise momentul sa practic ce predicam.
Relatia cu copilul, din punctul meu de vedere, trebuie
bazata pe respect reciproc. Respect nevoile copilului meu, dar imi respect si
propriile mele nevoi. In relatia parinte – copil este important sa fim noi
insine, sa nu disimulam, deorece copilul va vedea in timp discrepantele, va
sesiza dualitatea noastra si nu va mai sti la ce sa se raporteze.
Din literatura de specialitate cel mai mult mi-a placut
punctul de vedere al Magdei Gerber, care sustine educatia cu respect.
Respectul in relatia cu copilul este mai mult decat
formule de politete, adica nu se refera la: “te rog” si “multumesc”; inseamna
acceptarea sentimentelor (orice fel de sentimente), comportament
respectos fata de persoana copilului, inseamna asumarea de catre adult a
refuzului, dar nu inseamna ca trebuie sa faci absolut tot ce vrea copilul,
cand vrea copilul. Respectul vine la pachet cu limite de ambele parti, cu
stabilirea unor limite clare pentru copil. Cand vorbim despre respect in
relatia cu copilul, cu siguranta, vorbim si despre comunicare asertiva (voi
detalia acest tip de comunicare intr-un articol viitor).
Imaginati-va urmatorul scenariu (pe care nu toti
parintii trebuie sa si-l imagineze pentru ca il traiesc): sunteti cu un copil
mic care incepe sa urle ca vrea ceva, face ceea ce unii numesc “crize” sau
“tantrum”; oricum l-am numi, copilul urla, se tranteste pe jos, inevitabil apar
privirile din jur, fie cele intelegatoare, fie cele dezaprobatoare. Simtiti
presiunea exteriora, dar si interioara de a linisti acel copil, sa il faceti sa
taca cat mai repede. Cum? Il distragem, il scoatem din acel context, ii spunem
sa taca, il certam, ii facem promisiuni?
Imaginati-va scenariul doi: sunteti in magazin si
tocmai ati vazut cel mai minunat aparat de facut bucle (sau orice alt obiect
care va trebuie), ultima inovatie in domeniu, clar parul dvs. ar arata
sublim... ajungeti acasa si ii spuneti sotului (ca doar nu va apucati sa va
trantiti pe jos in magazin si sa cereti acel aparat). Cum va asteptati sa va
raspunda sotul? Sa va distraga atentia catre alt obiect, sa va scoata din
context, sa va spuna “taci, ai si asa ai prea multe!”, sa va certe, ca oricum
cheltuiti prea mult, sa va faca promisiuni?
Sau va asteptati sa va spuna ceva de genul: “vad cat
esti de suparata, stiu cat de mult ti-l doresti, te inteleg, dar acum nu e
momentul”?
Pentru noi, adulti fiind, faptul ca ne dorim un
obiect nu se transforma in drama, dar pentru un copil aceasta nevoie poate lua
proportii dramatice. Ce putem face in acel moment? Vorbim copilului cu respect,
ii recunoastem sentimentale “Iti doresti acel obiect, esti suparat pentru ca nu
primesti acel lucru. Vad cat esti de suparat si inteleg. Acum nu iti pot oferi
acel obiect, dar inteleg ca esti suparat”. Insotim copilul in emotie si in
frustrare. Cat? Atata timp cat e nevoie.
Ce critica am primit de la parinti pentru aceasta
abordare? “Cine are timp pentru asa ceva”, “nu am atata rabdare, energie sa fac
asta de fiecare data”.
Ce
invata din acest mod de adresare copilul? Invata ca sentimentele lui sunt
vazute, intelese si acceptate, ca este bine sa isi exprime sentimentele si
nevoile, invata limitele si sa negocieze
cu frustrarea. Cu timpul, pe
masura ce va creste, ii va
fi usor sa identifice sentimente si emotii, atat la el cat si la cei din jur.
Prin faptul ca abordam cu respect si intelegere trairile copilului, acesta se
simte continut si, in timp, va putea auto-contine sentimentele indiferent cat
de puternice ar fi ele.
Asa cum
noi ne asteptam sa fim tratati cu respect si intelegere de catre cei din jur,
aceeasi asteptare o au si copiii,
indiferent de varsta. Faceti un exercitiu de imaginatie: fiind foarte suparati,
cum v-ati simti daca cei din jur v-ar ignora, sau
cand plangeti vi s-ar spune “taci!”?
Aceasta frustrare este inca si
mai greu de gestionat de catre un copil care inca nu are abilitatile
lingvistice de a comunica ce simte, sau care inca nu a invatat sa comunice ce
simte, si cu atat mai dureros este cand nu este lasat sa isi manifeste aceste
emotii si sentimente.
Raportarea
la un copil cu respect nu inseamna sa ii facem pe plac tot timpul ca sa nu ii
ranim sentimentele!, inseamna sa avem
incredere in copil ca poate face fata raspunsului nostru si propriilor emotii si sentimente provocate la frustrare.Asa
cum scriam intr-un articol mai vechi, nu exista sentimente negative sau
pozitive, exista doar sentimente, iar fiecare la randul lui este normal in
functie de situatie. Gasiti articolul aici
Primul pas in a trata un copil cu respect este sa invatam
sa ne respectam pe noi insine.
Cu respect,
Cristina Enescu